ushgrile.MyForum.ro

valsulnorilor · Administrator Data inscrierii: 06/Feb/2010 Mesaje: 133

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET“
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMIISTRAȚIE PUBLICĂ CONSTANȚA
SPECIALIZAREA DREPT, anul II ZI, FR
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ, anul I zi, anul II zi
Anul univ. 2011-2011
SINTEZE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA
DREPT ADMI
ISTRATIV 1
TITULAR DISCIPLINĂ: lect univ.drd FLAVIA GHENCEA
I
TRODUCRE Î
STUDIUL DREPTULUI ADMI
ISTRATIV
DEFI
IREA
OŢIU
ILOR FU
DAME
TALE
Orice societate se află si se organizează în jurul unor interese comune ale membrilor săi.
Odată creat organismul, trebuie stabilite si regulile după care acesta va funcţiona. Totul pentru
binele cetăţii si al celor care fac parte din ea.
Normele, emanând din obiceiurile vremii, slujind binele si bazându-se pe echitate, îmbracă
treptat o siluetă din ce în ce mai oficială, evoluând odată cu structura societăţii .
O anumită organizare există la toate nivelurile de vieţuitoare. Ramuri ale stiinţei au
demonstrat că specii inferioare de viaţă îsi organizează comportamentul în forme ce amintesc de
ceea ce în sfera umanului înseamnă familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare,
altruism. La un nivel iute superior, oamenii, încă de la începutul existenţei lor, s-au organizat în
diferite tipare si structuri. Astfel, putem constata că, încă din comuna primitivă a existat o anume
administraţie la nivelul ginţii, tribului si apoi al uniunilor de triburi în a căror organizare s-au găsit
germeni pentru activitatea politică, legislativă, judecătorească si administrativă de mai târziu1.
Pentru că absolut orice domeniu operează cu o anumită terminologie, considerăm necesar la
începutul cursului o definire a noţiunilor de specialitate, dorind ca în final să obţinem ca rezultat
includerea acestora în limbajul curent al studenţilor, întrebuințarea termenilor de specialitate în mod
curent si pertinent.
Noţiunea de administraţie publică face parte din limbajul cotidian, astăzi mai mult ca
niciodată. Un specialist american releva faptul că administraţia publică este dificil de definit, dar,
fiind rodul strădaniilor umane, oamenii au cu toţii un sens al acesteia.
Etimologic, termenul administraţie provine din limba latină, din două cuvinte: ad,
însemnând la, către (arătând direcţia, sensul) si minister însemnând servitor, supus, sensul dorind să
se refere la o activitate subordonată, pusă în slujba cuiva.
Conform Dicţionarului Enciclopedic Român, administraţie înseamnă totalitatea organelor
prin care se desfăsoară acţiunea de a administra, iar DEX-ul defineste administraţia drept totalitatea
autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau serviciu care se ocupă de problemele
administrative ale unei instituţii sau agent economic, pe când a administra înseamnă a conduce, a
gospodări o intreprindere, o organizaţie economică, un patrimoniu.
Observăm, din definiţiile date de dicţionare, că termenul administraţie este utilizat în mai
multe sensuri, dar preocupările teoreticienilor s-au axat pe clarificarea noţiunii de administraţie
publică luată (înţeleasă) ca formă de exercitare a puterii de stat (mai ales datorită importanţei pe
care o reprezintă cunoasterea ei si modul în care se realizează practic)
Majoritatea autorilor români de drept administrativ, preluând modelul francez, consideră că
noţiunea de administraţie publică are un dublu sens, si anume:
1 Antonie Iorgovan,Tratat de drept administrativ, vol I, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pg.7
- de organizare – sens în care administraţia publică reprezintă un ansamblu de
autorităţi publice, care, în regim de putere publică duc la îndeplinire legile sau
prestează servicii publice;
- de activitate – sens în care administraţia publică reprezintă activitatea de
organizare a excutării si de executare în concret a legilor realizate de autorităţile
publice pentru satisfacerea interesului public prin asigurarea unei bune funcţionări
a serviciului public2
O definiţie de ansamblu a administraţiei publice o găsim în tratatul profesorului Antonie
Iorgovan, si anume: „ansamblul activităţilor Presedintelui României, Guvernului, autorităţilor
administraţiei centrale autonome, autorităţile autonome locale si ulterior caz structurilor subordonate
acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile, sau, în limitele legii, se
prestează servicii publice”.
O altă reprezentantă a scolii bucurestene de drept, profesoara Verginia Vedinas defineste
administraţia publică ca fiind ansamblul activităţilor desfăsurate de autorităţile administrative de
stat sau autonome locale, prin care, în regim de putere publică, se execută legea, în sens material
concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă juridică inferioară legii sau se prestează servicii
publice.
Din definiţiile prezentate se desprind următoarele trăsături ale administraţiei publice:
- este o activitate care se realizează în regim de putere publică;
- este concepută de autorităţi ale administraţiei publice locale sau de natură statală;
- este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau de realizare si organizare efectivă
a serviciilor publice.
Pe parcursul vremii, în funcţie de perioadele politice pe care le-a traversat România s-au
folosit, simultan sau nu, două noţiuni: administraţie de stat si administraţie publică.
În perioada totalitară cele două expresii se suprapuneau, pentru ca, pe urmă 1990, odată cu
elaborarea noii Constituţii democratice, administraţia publică să apară ca un întreg ce cuprindea atât
activitatea componentelor de nivel statal cât si pe cea a autorităţilor locale, a căror organizare si
funcţionare se bazează pe autonomie locală, descentralizare si deconcentrare administrativă,
elemente care separă perfect cele două noţiuni.
Pentru clarificare, prezentăm în continuare autorităţile care în România realizează
administraţia publică, si anume:
o la nivel central:
- cei doi sefi ai executivului: Presedintele si Guvernul;
- ministerele si celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului;
- autorităţile administrative autonome – organe centrale de specialitate care nu se
află în subordinea Guvernului – CSAT, BNR, SRI, CC, Avocatul Poporului;
- instituţii bugetare, regii autonome, companii naţionale subordonate ministerelor;
o la indice local:
- prefectul;
- comisia judeţeană consultativă;
- autorităţile adminsitraţiei publice locale:
o consiliul judeţean;
o consiliul local;
o primar;
2 Dana Apostol Tofan,Drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, Bucuresti 2008, pag,.5
- instituţii bugetare si regii autonome de interes local
Observăm că treptat apar noţiuni noi: interes public, tărie publică, serviciu public,
instituţie, s.a.m.d. În continuare vom încerca o definire a acestor termeni de specialitate.
Astfel, noţiunea de putere publică însumează prerogativele unice de care conține orice
autoritate a administraţiei publice în vederea exercitării atribuţiilor sale si pentru satisfacerea
interesului public, care, în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună3 . Într-o opinie
franceză, puterea publică înseamnă un ansamblu de prerogative acordate administraţiei pentru a-i
permite să facă să prevaleze interesul general atunci îndată ce el se găseste în conflict cu interesul
particular, cu remarca neapărată că prerogativele de care dispune autoritatea publică nu sunt numai
în plus faţă de cele ale particularilor ci si în minus.
Noţiunea de serviciu public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a
administraţiei publice pentru satisfacerea unor necesităţi de interes public, sau într-o altă concepţie,
organismele sociale înţiinţate pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane.
După cum interesul public se manifestă la nivel local sau la nivel naţional si serviciile
publice vor fi organizate la nivel naţional, pentru întreaga ţară ( serviciul public de transport aerian,
feroviar, etc.) sau la nivel local (transportul în comun în cadrul unei localităţi).
Folosim în mod curent termenul de instituţie. Fără să ne oprim destul de mult asupra lui,
precizăm că termenul provine din latinescul „institutio”, care înseamnă asezământ, întemeiere,
înfiinţare, dar si obicei, regulă de purtare, deprindere.
Prin instituire, o naţiune, o colectivitate umană trecea de la starea de component al naturii,
de la acţiuni individuale, spontane si uneori egoiste la dispoziția socială, la organizaţii lucrate de o
autoritate exterioară intereselor individuale dar recunoscută ca utilă pentru menţinerea unei
colectivităţi sociale durabile. Prin instituire, se trece, practic la un alt nivel social, unul superior,
care implică numaidecât probleme de administrare a noii colectivităţi organizate, care îsi va stabili
scopurile în raport cu valorile colectivităţii si va încerca să le atingă prin diferite activităţi concrete,
gândite si elaborate după o temeinică analiză prealabilă.
În sens juridic, o instituţie este reprezentată de un grup de norme juridice unite pe criteriul
unui obiect comun de reglementare4.
Încercând să analizăm sau să explicăm anumite probleme, facem acest lucru referindu-ne
sau făcând trimiteri la doctrină, jurisprudenţă si legislaţie.
Astfel, doctrina reprezintă întreaga literatură de specialitate, română sau străină sub formă
de cursuri, tratate, monografii, studii, articole cuprinzând analize, investigaţii si interpretări pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.
Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoresti, iar
când spunem legislaţia din domeniu ne referim la totalitatea dispoziţiilor normative emise de
organele abilitate în domeniul respectiv, legislaţia unui stat constituind punctul de plecare în
organizarea si funcţionarea statului de drept.
DREPTUL ADMI
ISTRATIV RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC.
OBIECTUL, DEFI
IŢIA SI TRĂSĂTURILE DREPTULUI
ADMI
ISTRATIV
Pentru ca o societate organizată ca stat să existe si să funcţioneze eficient, au fost impuse
reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi membrii săi, cu alte cuvinte, a luat nastere dreptul.
Dreptul reprezintă asadar, în general, ansamblul regulilor de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, care exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare se
realizează de bunăvoie datorită constiinţei civice a cetăţenilor sau, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului5.
3 A.Iorgovan, op.cit.,p.73
4 I.Muraru, S.Tănăsescu, Drept Constituţional si Instituţii Politice, Editura AllBeck, Bucuresti 2009.,p.20
5 I.Muraru, S. Tănăsescu, op.cit.,p.5
Dreptul românesc reprezintă un ansamblu sistematizat de norme juridice, împărţit în mai
multe ramuri, constituite după specificul relaţiilor sociale, care impun un complex de norme cu
caracter asemănător, dar si cu note caracteristice6 .
Tradiţional, vorbim despre o clasificare creată încă de jurisconsulţii romani în drept public –
jus publicum, care se referă la organizarea statului - si drept privat – jus privatum, care se referă la
interesul fiecăruia.
Distincţia între cele două categorii se face în funcţie de interesul ocrotit prin norma de drept;
atunci când acest interes este relativ la viaţa cetăţii, suntem în sfera dreptului public, iar când norma
de drept este privitoare la individ, ne aflăm în domeniul dreptului privat7
Împărţirea dreptului în drept public si drept privat, de la început a dat nastere la discuţii, dar
a rezistat timpului, mai mult, această clasificare a fost reluată de doctrina de după revoluţia
franceză, care a asezat la baza dreptului public noţiunea de suveranitate8.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice si
raporturile lor cu ființele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public.
Dreptul public este dominat de interesul general, în acest cadru reglementându-se relaţiile
sociale din domeniul puterii publice, distribuirea competenţelor în stat, organizarea puterii la nivel
central si local, rațiune pentru care raporturile juridice de drept public prevalează voinţa statului, a
colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept si anume: dreptul
constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, etc..
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare fizice sau juridice
si raporturilor dintre ele, reglementând relaţiile sociale patrimoniale si nepatrimoniale la care
participă particularii. Dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, etc.
Distincţia dintre dreptul public si dreptul privat nu se poate, însă, face într-un mod foarte
strict, existând zone unde aceste două ramuri se întrepătrund. Si dreptul public si dreptul privat sunt
părţi ale aceluiasi sistem de drept, posedând atât trăsături comune cât si trăsături distincte. În timp, pe
fondul unei profunde evoluţii sociale se produc schimbări în conţinutul si forma dreptului ducând la
apariţia unor noi discipline de drept care au atât trăsături corespunzătoare dreptului public cât si
dreptului privat dar si elemente comune, din pricina comeplexităţii relaţiilor sociale pe care le
reglementează si care nu pot fi strict încadrate într-o anumită categorie.
Astfel, prin relaţiile sociale pe care le reglementează, dreptul administrativ face parte din
dreptul public dar el are legături si cu celelalte ramuri ale dreptului. Dreptul administrativ nu poate
cuprinde toate normele juridice care reglementează administraţia publică. Anumite relaţii sociale
din domenii de activitate ale administraţiei publice sunt reglementate de norme juridice care aparţin
altor ramuri de drept (raporturile patrimoniale din cadrul administraţiei publice sunt reglementate de
dreptul civil, raporturile financiare de dreptul financiar, cele din domeniul relaţiilor de muncă de
dreptul muncii, etc.).
Definiţia dreptului administrativ. Opinii exprimate în literartura juridică
Orice ramură a dreptului reglementează raporturi sociale, în funcţie de tipul acestora sau de
sfera lor de acţiune, făcându-se clasificarea ramurilor dreptului. Pornind de la aceste considerente,
observăm că dreptul administrativ este format din două categorii de raporturi sociale:
- raporturi de administraţie activă care privesc executarea legii si păstrarea de servicii
publice în limitele legii;
- raporturi de administraţie conflictuală – de natură contencioasă - care privesc
soluţionarea litigiilor dintre autorităţile publice si cetăţeni.
6 N.Popa, Teoria generală a dreptului, Bucuresti 2001.,p.243
7 V.Vedinas, Drept administrativ si instituţii politico-administrative, manual practic, Ed.Lumina Lex, Bucuresti,
2002,pg.14
8 Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ, Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944, pg.23-24
Cea mai cuprinzătoare definiţie a dreptului administrativ o regăsim în tratatul profesorului
Antonie Iorgovan9: „Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public care reglementează
relaţiile sociale din sfera administraţiei publice cum ar fi si pe cele de natură conflictuală, dintre
autorităţile publice sau persoanele de drept privat care exerictă atribuţii de putere publică, pentru
realizarea unui interes public, asimilate autorităţilor publice, pe de o parte, si cei vătămaţi în
drepturile lor pe de altă parte”
Într-o exprimare sintetică, dreptul administrativ poate fi definit ca ramura sistemului de
drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea
si activitatea administraţiei publice pe baza si în executarea legii10.
Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementează raporturile din
sfera administraţiei publice active, raporturile acesteia cu alte autorităţi publice, cu particularii si pe
cele de natură conflictuală dintre administraţie pe de o parte si cei administraţi pe de altă parte11
Noţiunea de administraţie include atât autorităţile publice statale cât si agenţii privaţi
autorizaţi să presteze anumite servicii publice.
Dreptul administrativ reglementează două categorii de relaţii sociale:
- relaţii care concretizează cele trei dimensiuni ale administraţiei publice active în
sistemul constituţional actual:
- executarea legii;
- emiterea de acte normative cu putere inferioară legii;
- prestarea de servicii publice în limitele legii.
- relaţii de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei si cei vătămaţi în
drepturile lor.
Obiectul dreptului administrativ
De-a lungul vremii s-au delimitat trei teorii cu privire la obiectul dreptului administrativ, si
anume:
- teoria unicităţii – conform căreia dreptul administrativ este singura ramură de
drept aplicabilă administraţiei publice;
- teoria dublei naturi juridice – conform căreia administraţiei publice i se aplică
normele dreptului administrativ precum si norme aparţinând altor ramuri de
drept;
- teoria subsidiarităţii – dreptul administrativ se aplică nu numai activităţilor
autorităţilor administraţiei publice ci si activităţilor de natură administrativă
realizate de alte organe de stat.
Obiectul dreptului administrativ îl formează raporturile sociale care constituie obiectul
activităţii administrative a statului si a colectivităţilor locale, realizată de către autorităţile
administraţiei publice corespunzător normelor legale, cu excepţia raporturilor sociale care sunt
reglementate de alte ramuri ale dreptului.
Trebuie observat că nu toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile
administraţiei publice prin diferite fapte juridice formează obiectul dreptului administrativ, ci numai
acelea prin care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc eficacitatea executivă, fiind purtătoare a
autorităţii publice.
Trăsăturile dreptului administrativ
Datorită multitudinii definiţiilor din doctrină date dreptului administrativ, nu s-a putut
ajunge la o linie unitară în privinţa enumerării unor trăsături ale dreptului administrativ. Cu toate
acestea, putem determina unele elemente comune:
9 A.Iorgovan, op.cit.,p.201
10 R.N.Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiut, București, 2009, p.44
11 V. Vedinas, op.cit, pg.20
1. dreptul administrativ este o ramură a dreptului public;
2. este dominat de principiul legalităţii (regula fundamentală într-un stat de drept)– întreaga
activitate a autorităţilor administraţiei publice se desfăsoară în baza legii si în conformitate
cu legea;
3. caracterul de mobilitate faţă de dreptul privat – reiese din transformările rapide care au loc
în administraţie si care, automat, se reflectă prin schimbări corespunzătoare în plan juridic;
4. primează interesul public faţă de interesul privat – chiar dacă particularul este protejat de
lege în faţa autorităţii (prin drepturile garanţii stabilite chiar de legea fundamentală), în
statul de drept interesele colectivităţii (deci ale statului) sunt priorotare în faţa intereselor
particulare;
5. răspunderea în dreptul administrativ – atât autorităţile administraţiei publice cât si
funcţionarii publici răspund pentru acţiunile lor; protecţia juridică a administraţilor
realizăndu-se prin mai multe acte normative: legea contenciosului administrativ, legea
responsabilităţii ministeriale care a fost adoptată în virtutea aplicării textelor
constituţionale referitoare la răspunderea politică a Guvernului.
IZVOARELE DREPTULUI ADMI
ISTRATIV
Izvoarele dreptului constituie moduri de stabilire a normelor juridice, care, în perioada
interbelică erau împărţite în izvoare creatoare (obiceiul si legea) care creau reguli juridice noi si
obligatorii si izvoare interpretative (doctrina si jurisprudenţa) cu rol de a interpreta sau completa
regulile juridice.
În doctrina franceză izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează norme
de drept.
În orice ramură a dreptului există două categorii de izvoare:
- izvoare scrise;
- izvoare nescrise.
Izvoarele nescrise
Cutuma (sau obiceiul) – este o regulă de conduită nescrisă, reprezentată de sentimentul
general admis într-o anumită colectivitate, născut dintr-un anume comportament social.
Doctrina elveţiană impune două condiţii care trebuiesc îndeplinite concomitent pentru ca o
cutumă să poată reprezenta izvor de drept si anume:
- o practică îndelungată;
- părerea unanimă a colectivităţii asupra caracterului obligatoriu.
În general cutuma (obiceiul) nu reprezintă un izvor de drept, Elveţia fiind, în acest caz o excepţie.
În Franţa se consideră că obiceiul nu poate să joace decât un rol minim.
Cutuma poate reprezenta izvor de drept în anumite circumstanţe, dacă este aplicată o lungă
perioadă de timp si dacă a fost acceptată de colectivitate ca fiind obligatorie.
În acest context, putem spune că în România evoluţia autonomiei locale poate duce la
apariţia unor reguli cutumiare impuse de condiţiile geografice, de sărbătorile si obiceiurile
religioase – oficierea căsătoriilor civile de către primari în zilele de sâmbătă si duminică are o
practică îndelungată, dar în ipoteza în care acceptăm cutuma ca izvor de drept administrativ, va
trebui să admitem că funcţionarul care nu va respecta „obiceiul” se va face vinovat de încălcarea
unei reguli juridice si nu a unei simple norme morale.12
Jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ este reprezentată de totalitatea
hotărârilor judecătoresti date de instanţele de contencios administrativ.
În literatura interbelică s-a considerat că jurisprudenţa nu este izvor de drept, desi se constat
că instanţele judecătoresti, având dreptul de a interpreta legea, în mod indirect o creau.
12 A.Iorgovan, op.cit.,pg133
În Franţa, jurisprudenţa tribunalelor administrative este considerată ca find unul izvor al
dreptului administrativ, pe când în ţara noastră, în lipsa jurisdicţiilor administrative se pune
problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ poate constitui un izvor de drept.
Ne raliem părerii conform căreia în măsura în care se va forma o practică judiciară bogată a
instanţelor de contencios administrativ este posibil ca aceasta să reprezinte un izvor al dreptului
adminsitrativ13.
Există state unde precedentul judiciar este invocat când într-o speţă apar probleme
asemănătoare sau identice, el constituind izvor de drept (în general în sistemul de drept anglosaxon).
Doctrina - reprezintând literatura de specialitate, conform celor mai multe opinii nu
reprezintă un izvor al dreptului administrativ, dar este unanim recunoscut faptul că ea are o
influenţă hotărâtoare asupra jurisprudenţei si asupra evoluţiei legislaţiei în domeniu, cele mai multe
semnale de alarmă si propuneri de lege ferenda venind din componentă doctrinarilor.
Principii generale ale dreptului administrativ – reprezintă izvoare importante ale dreptului
administrativ, respectate si impuse adminsitraţiei. Astea pot fi prevăzute expres de un act
normativ sau pot rezulta prin generalizare Remarcăm:
- principiul revocabilităţii actelor administrative;
- principiile de organizare administrativă – descentralizarea si deconcentrarea
administrativă;
- principiul legalităţii actelor administrative.
Izvoarele scrise
Sunt reprezentate de normele juridice materializate în acte juridice cu caracter normativ.
Izvoarele scrise sunt ierarhizate în funcţie de forţa lor juridică, aceasta fiind dată de poziţia
autorităţii publice de la care emană actul respectiv.
1. Constituţia si legile constituţionale – reprezintă principalul izvor de drept în general si
implicit si de drept administrativ deoarece:
• consacră principiile cu caracter general care guvernează statul român;
• reglementează principiile si instituţiile fundamentale privind administraţia publică în
mod expres;
• consacră izvoarele propriu-zise ale dreptului administrativ prevăzându-le sau făcând
trimitere la actul normativ care urmează să le prevadă.
Izvoarele dreptului administrativ pe care le regăsim în legea fundamentală sunt de două
categorii:
a) prevăzute expres de Constituţie (legile, hotărârile si ordonanţele de Guvern,
decretele Presedintelui);
b) prevăzute de lege, Constituţia consacrând doar autoritatea care le emite (ex.
Ordinele Miinistrilor)
Legile constituţionale – legile de revizuire a Constituţiei reprezintă izvor al dreptului
administrativ în măsura în care cuprind probleme din domeniul dreptului administrativ;
2. Legile ordinare si legile organice – sunt categorii de legi prevăzute de Constituţia
revizuită în art.73 astfel:
• legeile organice intervin în domeniile pe care Constituţia le prevede în mod
expres si sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;
• legile ordinare nu sunt prevăzute în mod expres de Constituţie, ele pot interveni
în orice domeniu care nu necesită adoptarea unei legi organice si sunt adoptate cu
votul majorităţii membrilor prezenţi.
13 R.N.Petrescu, op.cit, pg.49
Elemente comune ale legilor organice si ordinare
a) obligativitatea publicării în Monitorul Oficial prevăzută de art. 78 Constituţie: “Legea se
publică în Monitorul Oficial”. Obligativitatea publicării apare din principiul “'EMO
CESSETUR IG'ORARE LEGEM” – nimeni nu se poate apăra prin invocarea necunoasterii
legii. Deci, dacă statul obligă cetăţenii să cunoască legea si el este obligat la rândul său să
asigure posibilitatea cunoasterii acesteia, publicând-o.
b) intrarea în vigoare a legii – art.78 din Constituţia revizuită “legea intră în vigoare la trei zile
de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Faţă de prevederea
veche, adecvat căreia legea intra în vigoare la data publicării ei în MO, formula revizuită
elimină posibilitatea în care s-ar putea afla o persoană fizică sau juridică de a acţiona fără
rea credinţă contrar unei legi aflate în vigoare, dar de al cărei conţinut nu a luat cunostinţă
pentru că nu a putut intra în posesia Monitorului Oficial din motive independente de voinţa
sa. Modificarea realizează o distincţie foarte clară între publicarea legii care coincide cu data
MO si intrarea în vigoare a ei care se realizează la trei zile de la data publicării (ziua
publicării nu se ia în calcul). Menţionăm că data ulterioară prevăzută în textul legii, poate fi
o dată exectă – ex. „ dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la data de 1iunie 2005” sau
„dispoziţiiţe prezentei legi intră în vigoare la o lună de la data publicării în Monitorul
Oficial”, dar există si situaţii când legiuitorul prevede un alt termen de intrare în vigoare
pentru anumite reglementări din conţinutul legii, termen care poate fi raportat la un
eveniment a cărui petrecere nu poate fi determinată în mod riguros – „prevederile art.112-114
intră în vigoare de la data aderării României la UE” ;
c) calitatea de izvor de drept administrativ – atâta vreme cât prin obiectul lor de reglementare
se vizează materii care constituie părţi din ramura dreptului administrativ.
3. Actele normative ale Guvernului
• Ordonanţele de Guvern consacrate de Constituţie în art. 108 si art. 115 – delegarea
legislativă (împuternicirea pe care o primeste Guvernul, din fracțiune Parlamentului, de a
emite acte normative cu forţă juridică similară legii). Sistemul constituţional actual
prevede două tipuri de ordonanţe:
1. Ordonanţe simple – sunt emise de înspre Guvern în baza unei legi de abilitare
adoptate de Parlament, în limitele si condiţiile prevăzute de aceasta, în domenii
care nu fac obiectul legii organice (legea de abilitare va cuprinde domeniul si data
până la care se pot emite ordonanţe);
2. Ordonanţe de urgenţă – pot fi adoptate de către Guvern în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată cu obligaţia de a motiva
urgenţa acestora.
• Hotărâri de Guvern (art. 108 din Constituţie) – se emit pentru organizarea executării
legilor;
4. Actele administraţiei publice ministeriale – reprezintă izvoare exprese ale dreptului
administrativ în măsura în care au caracter normativ (acte care cuprind reguli generale,
oricine putând intra sub incidenţa lor la un clipă dat);
5. Decretele prezidenţiale – în măsura în care au caracter normativ si reglementează
raporturi din sfera executivului;
6. Ordinele Prefectului;
7. Hotărârile Consiliului Judeţean;
8. Hotărârile Consiliului Local;
9. Dispoziţiile Primarului – devin executorii după ce sunt aduse la cunostinţa publică sau
după ce au fost communicate persoanelor interesate;
10. Tratatele internaţionale – pot constitui izvoare ale dreptului administrativ dacă:
• Sunt ratificate de Parlament;
• Cuprind reglementări referitoare la relaţii sociale din sfera de reglementare a
dreptului administrativ;
• Sunt de aplicaţie directă, nemijlocită – prin ratificarea de către Parlament a
dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale, vor fi abrogate sau modificate
prevederile contrare cuprinse în actele normative interne existente la acel
moment
Nu putem să nu remarcăm faptul că, pe lângă actele juridice adoptate după Constituţia din
1991, există si sunt încă în vigoare numeroase acte normative adoptate fie anterior evenimentelor
din decembrie 1989, fie după aceste evenimente dar anterior Constituţiei din 1991 – decrete-legi
(acte cu forţa juridică a legii adoptate până la constituirea noilor autorităţi legiuitoare), decrete ale
executivului din acea perioadă.
Toate aceste norme rămase în vigoare reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în
măsura în care au caracter de acte normative si reglementează relaţii din sfera administrativă14.

ORMELE SI RAPORTURILE DE DREPT ADMI
ISTRATIV.
CODIFICAREA DREPTULUI ADMI
ISTRATIV.
Toate normele de drept se elaborează după o anumită tehnică juridică. Aceasta cuprinde
tehnica legislativă si tehnica interpretării.
Prin tehnică legislativă se stabilesc instituţiile juridice, condiţiile, ordinea elementelor
componente, ca de pildă si reglementarea activităţilor în cadrul statului. În această fază, sarcina
legiuitorului constă în cunoasterea exactă a realităţilor sociale, a principiilor juridice pentru a realiza
o adaptare justă între fenomenele sociale, politice, economice si forma juridică în care
reglementează aceste manifestări ale vieţii sociale.
După statuarea regulii de drept inițiază sarcina interpretului, nevoit să rezolve probleme noi
care se ridică în complexitatea vieţii sociale si pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, cu alte cuvinte
urmează faza de tehnica interpretării în care se cuprinde o tehnică jurisprudenţială si o tehnică
doctrinară.
Normele de drept administrativ sunt acele norme care reglementează raporturile sociale care
apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive, între acestea si
particulari.
În opinia majorităţii autorilor normele de drept administrativ prezintă următoarele trăsături:
- reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei publice
sau între acestea si particulari;
- se caracterizează printr-o mare diversitate;
- au un grad diferit de generalitate;
- prezintă, ca orice normă juridică, o structură internă – logico-juridică (alcătuită din
ipoteză, dispoziţie, sancţiune) si o structură externă tehnico-juridică (exprimate prin
articole si aliniate);
- se emit în baza si în vederea executării legii cu excepţia celor prevăzute în
Constituţie, în legi si ordonanţe de urgenţă
Structura normei de drept administrativ
Ca la indiferent ce normă juridică si la norma de drept administrativ deosebim:
- o structură tehnico – juridică - conform căreia norma de drept administrativ este
compusă din articole si alineate;
- o structură logico-juridică – conform căreia norma este structurată în trei părţi:
1. ipoteza normei de drept administrativ – care cuprinde condiţiile, împrejurările,
situaţiile în care se aplică norma, subiecţii cărora li se aplică, înţelesul unor termeni, cu alte
14 D.A.Tofan, Drept administrativ – tematica prelegerilor, vol.I, Ed.All Beck, 2008,p.51
cuvinte conţine elementele necesare identificării cadrului legal în care norma de drept va
acţiona. După modul de determinare, ipoteza poate fi:
1. absolut determinată – se precizează exact în cuprinsul normei împrejurările în
care se aplică aceasta, fără a lăsa loc de eventuale interpretări;
2. relativ determinată – când este produs numai cadrul general, stabilirea existenţei
concrete a împrejurărilor fiind lăsată la aprecierea organului care aplică norma,
organul respectiv beneficiind de o anumită libertate, în această situaţie apărând
puterea discreţionară a autorităţii administraţiei publice care aplică norma
respectivă
2. dispoziţia normei de drept administrativ – cuprinde conţinutul normei juridice,
indicând conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care aceasta se referă. Fiind
rezultatul unor activităţi desfăsurate în regim de putere publică, dispoziţiile normelor de
drept administrativ vor fi categorice si imperative. Se face distincţie între:
a. dispoziţii cu caracter onerativ – prin care se impune o anumită conduită
subiectului de drept (“Constituie obligaţie a tuturor deţinătorilor de imobile situate in
municipiului Constanta de a afisa, la loc vizibil, plăcuta cu numărul stradal aferent
imobilului pana da data de 30.04.2004” – HCLM Constanţa nr 390/22.09.2004).
b. dispoziţii cu caracter prohibitiv – prin care se interzice o anumită
conduită subiectului de drept (“Magistraţilor le este interzis să desfăsoare activităţi de
arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură,…” – L161/2003);
c. dispoziţii cu caracter permisiv - prin care se permite o anumită acţiune
suiectului de drept dar nu se impune, rămânând la alegerea subiectului dacă va face sau
nu ceea ce îi îngăduie norma (“ Instituţia prefectului poate beneficia de programe cu
finanţare internaţională pentru susţinerea reformei în administraţia publică” –
L340/12.08.2004 privind instituţia prefectului).
3. sancţiunea normei de drept administrative – cuprinde consecinţele juridice care
apar în urma nerespectării normei, cu precizarea că nu toate normele de drept administratativ
prevăd în mod expres sancţiuni. De întocmai trebuie făcută distincţia între sancţiune ca
element al structurii logico-juridice a normei si sancţiune ca element al răspunderii
administrative15
Clasificarea normelor de drept administrativ
1. În funcţie de obiectul de reglementare al normei, deosebim:
norme de drept material – care cuprind drepturile si obligaţiile subiecţilor
participanţi la raportul de drept administrativ;
norme de drept procesual - care cuprind procedura de realizare a activităţii
administrative.
2. În funcţie de caracterul dispoziţiei normei deosebim:
Norme onerative;
Norme prohibitive;
Norme permisive.
3. După criteriul sferei de cuprindere a normei, acestea se impart în:
norme cu caracter general – care au o sferă largă de reglementare;
norme cu caracter excepțional – reglementează o grupă de raporturi sociale bine
determinate;
norme cu caracter excepţional – reglementează situaţii apărute în mod
excepţional.
Raporturile juridice de drept adminsitrativ
15 A.Iorgovan, op.cit.vol.I, pg.138
Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate, direct sau
indirect, adică prin intervenţia unor fapte juridice, de către normele dreptului administrativ16
Acestea se nasc, se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului
administrativ.
Trăsăturile raportului juridic de drept administrativ:
- unul din subiecte este întotdeauna purtător al autorităţii publice;
- se caracterizează prin raporturi de putere;
- ambele subiecte ale raportului juridic pot fi titulare de drepturi sau de obligaţii.
Elementele raportului juridic administrativ
Ca orice raport juridic, si raportul juridic de drept administrativ este alcătuit din următoarele
componente:
- subiectele raportului de drept administrativ – unul dintre ele este întotdeauna o
autoritate publică învestită cu putere publică, un serviciu public care acţionează cu împuternicirea
unei autorităţi sau un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei. Al doilea subiect al raportului
poate fi de asemenea o autoritate publică sau un particular, persoană fizică sau juridică.
Într-un raport juridic, subiectul titular de drepturi se numeste subiect activ, iar subiectul titular de
obligaţii se numeste subiect pasiv.
Ca un elemenet caracteristic raporturilor juridice administrative, este posibil ca, în unele situaţii, un
subiect să fie titular de drepturi si altul titular de obligaţii, iar în alte raporturi juridice adminsitrative
este posibil ca ambele subiecte participante să fie titulare atât de drepturi cât si de obligaţii
(exercitatea atribuţiilor de către o autoritate administrativă reprezintă atât un drept cât si o
obligaţie).
- Conţinutul raportului de drept administrativ – este format de totalitatea
drepturilor si obligaţiilor pe care le au subiectele raportului. În principiu, drepturile si obligaţiile pe
care le au autorităţile administraţiei publice ac subiect al raportului nu pot fi transmise sau cedate
unui alt organ sau autorităţi administrative, doar prin lege putându-se stabili excepţii, iar drepturile
si obligaţiile persoanelor fizice sau juridice participante la raportul juridic de drept administrativ, nu
pot fi transmise, nu pot face obiectul unei succesiuni, ele dispărând ca urmare a morţii titularului.
Drepturile si obligaţiile administrative pot avea17 natură patrimonială (plata unor amenzi,
plata impozitului), natură nepatrimonială (dreptul la petiţionare), sau natură mixtă (îndatoririle ce
revin din exercitarea dreptului la învăţătură)
- Obiectul raportului de drept administrativ – este constituit de acţiunea sau
conduita părţilor constând în acţiuni, inacţiuni sau fapte substanțe confecționate în sfera adminsitraţiei
publice (execuţia unor lucrări, prestarea unor servicii, activităţi de coordonare, etc.) ;
Clasificarea raporturilor juridice de drept administrativ
În funcţie de subiectele participante într-un raport juridic de drept administrativ, apar două situaţii:
a) când ambele subiecte participante la raportul juridic sunt reprezentate de autorităţi publice –
atunci raporturile născute pot fi:
- raporturi de subordonare – dintre cele două subiecte participante la raport unul se
află pe o poziţie ierarhic superioară ceea ce-i oferă posibilitatea de a dispune cu privire
la comportamentul celuilalt (raporturile dintre Guvern si un minister, sau dintre un minister
si un organ aflat în subordinea acestuia, etc.). Sunt raporturi a căror nastere este
16 A.Iorgovan, op.cit., pg.144
17 I. Santai, Drept administrativ si stiinţa administraţiei, vol.I, Sibiu, 1994, pg.21
determinată de voinţa legiuitorului sau de voinţa organului supraordonat pentru care
realizarea lor constituie o obligaţie juridică18 ;
- raporturi de colaborare – ambele subiectele se găsesc, ierarhic, la acelasi nivel si
acţionează laolaltă în vederea realizării unui scop comun (raporturi ce se nasc între două
ministere când acestea realizează o acţiune comună, raporturile dintre Primar si Consiliul
Local, etc.). Câștigarea acestor raporturi depinde strict de manifestarea voinţei ambelor
subiecte participante;
- raporturi de participare – subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii conferite de
lege unui organ colegial faţă de care se pot afla în relaţii de subordonare;
b) când la raportul juridic participă un subiect privat, persoană fizică sau juridică si un
subiect purtător al autorităţii publice (raporturi care, de altfel sunt cele mai numeroase) – în această
situaţie raporturile pot fi:
- raporturi de subordonare – subiectul învestit cu putere publică are o poziţie
supraordonată faţă de celălalt subiect care trebuie să îndeplinească măsurile cuprinse în
actul administrativ. Aceste raporturi sunt considerate a fi cele mai numeroase în dreptul
administrativ (cele care intervin între autorităţile administraţiei publice locale si cetăţeni,
contravenienţi si autorităţile desemnate să constate si să aplice sancţiunile)19. Desi
autoritatea are o poziţie supraordonată asupra celuilalt subiect participant la raportul
juridic, acesta are la dispoziţie mijloace juridice pentru a-si apăra drepturile si pentru a se
feri de eventualele abuzuri comise de autoritatea publică (dreptul la petiţionare).
- raporturi de colaborare – de regulă între o autoritate publică si o persoană privată
fizică sau juridică atunci când se realizează prestarea unui serviciu public ;
În doctrină mai întâlnim:
- raporturile de exploatare a serviciilor publice, în cadrul cărora subiectul activ (
purtătorul de obligaţii) are dreptul si obligaţia legală să realizeze prestaţia corespunzătoare
pentru cei administraţi, iar subiectul pasiv are dreptul să se foloseasă de aceasta si să
pretindă funcţionarea ei în bune condiţii20.
- raporturi le tutelă administrativă – raporturi între autorităţile autonome locale,
inclusiv la nivelul judeţului, si Guvern, prin reprezentantul acestuia în teritoriu – prefectul,
întotdeauna nasterea acestor raporturi exprimă voinţa legiuitorului21.
Codificarea dreptului administrativ
Un cod reprezintă o reunire, într-o ordine logică, a principiilor de drept, care reglementează
o materie.
Într-un anumit domeniu, un cod realizează o unificare a reglementărilor fundamentale din
domeniul respectiv, ducând la simplificare, la eliminarea paralelismelor sau a repetării unor
probleme în mai multe acte variate si asigură folosirea unei terminologii unitare în întreg domeniul
respectiv. Din toate aceste motive spunem despre codificarea juridică că ea reprezintă chintesenţa
sistematizării dreptului
Datorită varietăţii si complexităţii dreptului administrativ, elaborarea unui cod a fost multă
vreme considerată foarte greu de abordat, dacă nu chiar imposibilă. Au existat si există argumente
atât pentru necesitatea elaborării unui cod administrativ cât si convingeri care prezintă dezavantajele
existenţei unei asemenea lucrări.
În perioada inter si postbelică, preocupările în domeniul codificării s-au diminuat la activităţi de
realizare a unor culegeri de acte normative aplicabile unor sectoare ale vieţii publice, denumite
impropriu coduri. După cel de-al II-lea război mondial, chiar dacă mare parte din legislaţia
18 A.Iorgovan, op.cit., pg. 147
19 R.N.Petrescu, op. cit. pg. 52
20 ibidem pg. 53
21 V.Vedinas, op.cit.2002,p.68
administrativă a fost abrogată, s-au manifestat preocupări susuţinute pentru realizarea unei
codificări administrative, elaborându-se teze premergătoare pentru un anteproiect, pecum si studii
de drept comparat valoroase în această materie.
În sprijinul utilităţii adoptării unui cod administrativ apar următoarele argumente:
- simplificarea si corelarea legislaţiei în domeniul administrativ;
- eliminarea riscului denaturării unor concepte, principii si a unor supraruneri în
reglementările din domeniul administartiv;
- cercetarea dispoziţiilor unei singure reglementări, ar permite cetăţenilor o mai bună
înţelegere a normelor administrative si în consecinţă chiar ar ajuta la fluidizarea activităţii
administraţiei;
- simplificarea, sistematizarea, normalizarea si unificarea activităţii administraţiei publice22
În prezent, s-a adoptat ideea codificării „pe etape”, si în acest context, un colectiv de
specialisti condus de prof.univ.dr. I.Santai de la Sibiu, a elaborat un proiect de cod administrativ si
un proiect de cod de procedură administrativă. Aceste activităţi s-au desfăsurat în conformitate cu
programul de guvernare care prevede expres: „necesitatea elaborării si înaintării la Parlament, a
proiectelor Codului administrativ, Codului de procedură administrativă si Codului electoral, în
vederea asigurării unităţii de interpretare si aplicare, pentru evitarea paralelismelor, a excesului de
reglementări si a modificărilor repetate ale aceluiasi act normativ”.
TEORIA GE
ERALĂ A ORGA
IZĂRII ADMI
ISTRAŢIEI PUBLICE.

OŢIU
E, ORGA
E, COMPETE
ŢE
Organizarea administraţiei statale a apărut odată cu statul. Cercetarea acestui fenomen
începe să se realizeze odată cu conturarea stiinţelor administraţiei si a dreptului administrativ,
pentru că, teorii izolate sau fragmentate cu privire la organizarea administraţiei, la guvernare în
general s-au formulat încă din antichitate.
Un istoric englez menţiona că: Domnia lui Marcus Aurelius si a lui Titus Antoniu
reprezintă poate singura perioadă din istorie în care fericirea unui mare popor a fost unicul scop al
guvernării.
Mai apare citat în lucrările de Stiinţa administraţiei, marele gânditor al antichităţii,
Quintilian, ale cărui întrebări celebre (cele 7 – cine?, ce?, cum?, cu ce?, unde?, pentru ce?, când?)
îsi păstrează si astăzi întreaga lor actualitate si utilitate.
Tot din îndepărtata istorie, Diocleţian a lăsat lumii câteva principii de guvernare care i-au
inspirat mai departe pe gânditorii evului mediu si pe iluministi. A devenit legendară părerea sa,
potrivit căreia, izolarea celui care are întâia responsabilitate în guvernare duce la manipularea din
anturajul său ”adesea este în interesul a 4 sau 5 ministrii să se înţeleagă între ei pentru a-l însela pe
suveranul lor. Fiind izolat de oameni prin înalta sa demnitate adevărul îi este ascuns. Vede numai cu
ochii lor si nu aude nimic altceva decât relatările lor mincinoase. El conferă posturile cele mai
importante viciului si slăbiciunii si îi dezonorează pe cei mai virtuosi merituosi dintre supusii săi.
Prin astfel de artificii infame, cei mai buni si mai înţelepţi dintre monarhi cad pradă corupţiei
curtenilor lor”.
Societatea a căutat de-a lungul istoriei cea mai bună soluţie pentru o organizare care să
conducă la progres, la bunăstare, într-un cuvânt la evoluţie.
'oţiunea de organ al administraţiei publice
În sistemul juridic român după apariţia codului civil, jurisprudenţa menţiona că persoanele
juridice pot “fiinţa” numai printr-un act de putere publică dat de către stat. Constituţia din 1923 a
stabilit principiul după care “dreptul la liberă asociaţiune nu împiedică în sine dreptul de a crea
22 D.A.Tofan, op.cit, 2004, pg.74
persoane juridice, iar legea pentru persoane juridice (asociaţiuni si fundaţiuni din 6 februarie 1924)
preciza chiar în primul articol “persoana juridică de drept public se crează numai prin lege”.
În concluzie, pe aproape stat, judeţ, comună mai existau si alte persoane morale de drept
public care se înfiinţau prin lege si dintre care cele mai multe erau stabilimentele publice – instituţie
publică care prestează un serviciu public. Persoanele morale de drept public, inclusiv stabilimentele,
publice aveau dreptul de a folosi puterea publică, iar litigiile acestora cu particularii erau litigii de
drept public, de competenţe instanţelor de contencios administrativ.
În legislaţia românească23 se observă o echivalenţă între noţiunile de autoritate publică si
organ public sau organ de stat, prin oricare din aceste noţiuni înţelegându-se un colectiv organizat
de oameni care exercită prerogative de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o
activitate din administraţia publică locală.
Unii autori pun un semn de egalitate între aceste două noţiuni, iar alte păreri consideră întro
altă interpretare a prevederilor legale că cele două noţiuni sunt diferite din punctul de vedere al
elementelor constitutive – cu referire la cei care îl compun ca de exemplu si la competenţa si raporturile
acestora cu celelalte organe.
Într-o definiţie acoperitoare24, organul administraţiei publice reprezintă acea structură
organizaţională care, potrivit Constituţiei si legii, are personalitate de drept public si acţionează din
oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul direct
sau indirect al Parlamentului.
Putem realiza o clasificare a organelor administraţiei publice urmărind mai multe criterii, si
anume:
- modul de formare:
♦ organe ale administraţiei publice alese – constituite pe baza votului cetăţenilor -
primarul, Consiliul local, Consiliul judeţean;
♦ organe ale administraţiei publice numite – prefectul, instituţii aflate în subordinea
ministerelor;
- natura lor:
♦ organe ale administraţiei publice colegiale – Guvernul, Consiliul judeţean –
caracteristic pentru acestea fiind faptul că adoptă acte administrative în urma
deliberării;
♦ organe ale administraţiei publice individuale – Primarul, Prefectul – adoptă acte
administrative ca urmare a deciziei lor;
- competenţa acestora:
♦ din punctul de vedere al competenţei materiale:
organe ale administraţiei publice cu competenţe generale;
organe ale administraţiei publice cu competenţe speciale;
♦ din punctul de vedere al competenţei teritoriale:
organe ale administraţiei publice centrale – Presedintele ţării, Ministerele,
etc.;
organe ale administraţiei publice locale – Primarul, Consiliul local, .
Sistemul autorităţilor administraţiei publice în sistemul constituţional românesc se
compune din:
- administraţia centrală – Presedinte, Guvern, organe centrale de specilaitate, instituţii
publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome;
- administraţia de stat în teritoriu – prefect, Comisie judeţeană consultativă, servicii
deconcentrate ale ministerelor sau subordonate celorlalte organe de specialitate;
- administraţia locală – consiliul local, primarul si consiliul judeţean.
23 A. Iorgovan, op.cit, p. 260
24 ibidem, p. 262
În mod tradiţional, în doctrina românească au fost identificate următoarele părţi componente
ale organului administraţiei publice (si implicit oricărei autorităţi publice)25 :
- personalul administraţiei – importanţa deosebită acordată acestei componenete a
autorităţii administrative este dată de existenţa unor reglementări excepționale (Statutul
funcţionarului public, Codul deontologic al funcţiei publice, etc.) în conformitate cu
care personalul administraţiei publice îsi desfăsoară activitatea;
- mijloacele materiale – sunt puse la dispoziţia organelor administraţiei publice din
bugetul de stat sau pot avea alte provenienţe stabilite de lege. Pot dispune de aceste
mijloace materiale ordonatorii de credite care sunt de obicei conducătorii organelor
administraţiei publice sau persoane singular desemnate pentru acest scop. Acestia
răspund pentru respectarea dispoziţiilor legale, pentru folosirea eficientă a sumelor
primite si pentru integritatea bunurilor aparţinând unităţii pe care o conduc;
- competenţa – noţiune fundamentală pentru dreptul administrativ este definită ca fiind
ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi si obligaţii
pentru a desfăsura în nume propriu, si în realizarea puterii publice o anumită activitate
administrativă26 . Aceasta poate fi clasificată astfel:
- competenţă materială – care desemnează sfera si natura atribuţiilor unui organ
(sau unei autorităţi) al administraţiei publice;
- generală – când organul poate interveni, în principiu, în orice domeniu sau
sector de activitate din sfera administraţiei publice –ex. Guvernul, Consilul
judeţean;
- specială – când un organ poate interveni numai în anumite domeniii, sectoare
de activitate, strict determinate prin lege –ex. ministere
- competenţă teritorială – care desemnează limitele teritoriale în care autoritatea
administrativă îsi poate exercita atribuţiile prevăzute de lege. Ea poate fi centrală
– când exercitarea atribuţiilor are loc la nivelul întregii ţări (Guvernul,
ministerele) sau locală – când atribuţiile sunt exercitate la nivelul unei unităţi
administrativ teritoriale (Consiliul Local, Primar);
- competenţă temporală – desemnează limitele în timp, în care o autoritate publică
îsi poate împlini atribuţiile conferite de lege. În general autorităţile
administrative au o competenţă nelimitată, actele normative conform cărora sunt
oragnizate neprevăzând un anumit timp de existenţă a acestora, excepţie făcând
autorităţile constituite în urma alegerilor care beneficiază de un anumit mandat
(ex - Comisiile înfiinţate prin Legea nr. 112/1995, etc.)
Tutela administrativă reprezintă o instituţie cu tradiţie în dreptul românesc preluată din
dreptul francez. Tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate acordate unei autorităţi
administrative asupra agenţilor serviciilor publice descentralizate si asupra actelor lor, în scopul
asigurării legalităţii în activitatea lor si protejării interesului general27
Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a fi
subiecte în cadrul raporturilor de drept administrativ.
Desi cele două noţiuni sunt asemănătoare, unii autori28 considerând că ele se identifică,
identificăm, în urma analizei, câteva deosebiri:
- capacitatea administrativă presupune întotdeauna probabilitatea de a acţiona în nume
propriu, în timp ce competenţa poate fi exercitată în numele altui organ;
- unele atribuţii ce alcătuiesc competenţa unei autorităţi administrative pot fi transmise
altor organe, valoarea nu poate fi transmisă altui subiect de drept;
25 D.A.Tofan, Drept administrativ – tematica prelegerilor, curs universitar, vol.I Ed. All Beck, Bucuresti, 2008, pg.93
26 A.Iorgovan op. cit., pg.276
27 Maspetiol St. Laroque, citat de V. Vedinas, Drept administrativ si instituţii politico-administrative, manual practic,
pg. 69
28 Romulus Ionescu, Drept administrative, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1976, pag. 135
- competenţa pot avea atât organele administrative cât si structurile lor funcţionale, pe
când tăria este specifică organelor administrative
De reţinut că organele administraţiei publice au atât competenţă cât si capacitate, dar există
o înșiruire de structuri administrative care, desi au o amunită competenţă, nu au capacitate
administrativă – structurile interne ale organelor, care au anumite atribuţii, dar ele nu acţionează în
nume propriu –ex – comisiile de specialitate ale Consiliului local acţionează în numele Consiliului
local, dar au atribuţii proiprii.
PRESEDI
TELE ROMÂ
IEI. ROLUL, ALEGEREA SI DURATA
MA
DATULUI PRESEDI
TELUI
În România instituţia Presedintelui este considerată a fi reglementată într-un mod atipic,
pornindu-se în Decretul-Lege nr.92/1990 (actul normativ care a stat la baza primelor alegeri libere)
de la niste prerogative largi, apropiate de un regim semiprezidenţial, care s-au modificat substanţial
odată cu adoptarea Constituţiei din 1991 conform căreia atribuţiile conferite Presedintelui apar ca si
componente ale unui regim parlamentar, cu singura deosebire că Presedintele este ales direct de
către popor, prin vot universal, direct, secret si liber exprimat.
De altfel, cum afirmă chiar Presedintele Comisiei de redactare a Constituţiei din 1991,
profesorul A.Iorgovan: ”Constituţia din 1991 a proiectat un Presedinte de republică pentru a
satisface, pe de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea de
arbitraj între puterile statului, între stat si societate”.
Evitându-se concentrarea unei puteri prea mari în mâinile unei singure persoane, s-a ajuns la
diminuarea competenţelor Presedintelui si cresterea influenţei Parlamentului, realizându-se astfel un
regim mixt, sau cum mai este denumit regim semiprezidenţial atenuat având la bază următoarele
argumente:
1. Atât Parlamentul cât si Presedintele sunt alesi prin vot universal, direct,
secret si liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă doar
parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului
român si unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin.1);
2. Dreptul Presedintelui de a dizolva parlamentul presupune îndeplinirea
cumulativă a mai multor condiţii (art. 89);
3. Constituţia consacră o înfățișare de răspundere politică a Presedintelui,
prevăzând suspendarea acestuia din fucnţie în anumite condiţii urmate de organizarea
unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);
4. Constituţia consacră, în art. 96, o formă de răspundere penală a
Presedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare, cu votul a
două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie si Justiţie;
5. Presedintele poate cere poporului să-si exprime voinţa, prin referendum
cu privire la complicații de interes naţional, numai după consultarea Parlamentului;
6. Presedintele desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, dar îl
numeste în funcţie numai după acordarea votului de încredere de către Parlament;
7. Atât Presedintele, cât si fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul să
ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârsite în intereseul
funcţiei lor. Presedintele poate dispune suspendarea acestora din funcţie dacă s-a
început urmărirea penală (art.109 alin.2);
8. Guvernul răspunde în întregul său si fiecare penis solidar cu ceilalţi
membrii numai în faţa Parlamentului (art.109 alin.1);
9. Presedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând doar
Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni (art. 74);
10. Presedintele poate refuza promulgarea unei legi o singură dată după
primirea acesteia (în interiorul termenului de 20 de zile); în urma reexaminării acesteia
de către Parlament, promulgarea urmând să se facă în cel mult 10 zile (art. 77);
11. cele mai importante atribuţii ale Presedintelui în domeniul politicii
externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia
Guvernului, fie de cea a Parlamentului;
12. Decretele Presedintelui emise în exercitarea celor mai importante atribuţii
ale sale sunt contrasemnate de primul ministru (art. 100);
Art. 80 din Constaituţia României prevede:
“Presedintele României reprezintă statul român si este garantul independenţei naţionale, al
unităţii si al integrităţii teritoriale a ţării.
Presedintele României veghează la respectarea Constituţiei si la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Presedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului,
precum si între stat si societate.”
Analizând prevederile constituţionale referitoare la instituţia Presedintelui, putem conchide
că acesta îndeplineste trei funcţii care conturează de fapt rolul Presedintelui si anume:
- funcţia de sef de stat – caracterizată prin reprezentarea statului român atât în partea interioară cât
si în exterior si concretizată prin atribuţii specifice;
- funcţia de sef al exeutivului – rezultată din atribuţiile pe care legea fuundamentală le
acordă Presedintelui în această direcţie;
- funcţia de garant al Constituţiei si de mediator între puterile statului – care reiese, în
special, din alegerea acestuia prin vot universal, secret deschis si gratuit exprimat, atribut
care îi conferă Presedintelui o legitimitate crescută, precum si neaparteneţa acestuia la
vreun partid politic, de unde reiese echidistanţa si neutralitatea acestuia, cel puţin în
termeni teoretici (aici existând numeroase discuţii atât în doctrină cât si în literatura de
specialitate). Neutralitatea Presedintelui îi conferă acestuia posibilitatea de a transa
orice neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor ţării;
Alegerea Presedintelui României
Ca si parlamentarii, Presedintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin vot
uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce cuprinde întreaga ţară.
Presedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret si neocupat exprimat, de
către toţi cetăţenii cu drept de vot din România.
Este declarat admis candidatul care a întrunit, în debutantul tur de scrutin, majoritatea de voturi
ale alegătorilor înscrisi pe listele electorale.
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se organizează
un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în inițialul tur.
Sistemul de alegere în două tururi de scrutin, duce la consecinţa că, alesul, chiar dacă la
primul tur nu a obţinut votul majorităţii corpului electoral, la al doilea tur de scrutin, în cadrul
căruia voturile se împart între doi candidaţi, va deveni exponentul a cel puţin jumătate plus unu din
numărul votanţilor29 .
Acest sistem de vot conduce la bipolarizarea opiniei publice, situaţie aflată în contradicţie cu
împărţirea ei într-un număr deosebit de mare de partide. Soluţia pare firească, deoarece putem constata
modul normal în care a evoluat societatea politică românească de la aproximativ 200 de partide
înregistrate în 1992 până la câteva zeci de formaţiuni politice în 2004 (dintre care 6 au reprezentare
parlamentară după alegerile din noiembrie 2004).
29 T.Drăganu, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pg.239
Prin alegerea directă a Presedintelui de către electorat s-a avut în vedere situarea acestuia
deasupra presiunii partidelor politice.
Controlul întregii proceduri electorale si confirmarea rezultatelor de care depinde, după caz,
organizarea celui de-al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaţilor între care va avea loc alegerea
într-o asemenea situaţie, precum si desemnarea câstigătorului care a obţinut în final mandatul este
asigurată de Curtea Constituţională conform atribuţiilor pe care legea fundamentală le conferă
acestei autorităţi (art. 146 lit.f). În acest context, Curtea Constituţională “pecetluieste” legalitatea
desfăsurării alegerilor prezidenţiale.
Mandatul Presedintelui României
Durata mandatului este de 5 ani si se exercită de la data depunerii jurământului.
Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Presedinte al României pentru mai mult de
două mandate, care pot fi si succesive.
În varianta din 1991 a Constituţiei, mandatul Presedintelui era de 4 ani, desi chiar si atunci a
existat în adunarea Constituantă propunerea unui mandat prezidenţial de 5 ani, acea opinie având, în
mare, aceleasi argumente care au triumfat abia în 2003.
Realizarea unui decalaj între alegerile parlamentare si prezidenţiale a devenit o necesitate
pentru viaţa politică românească iar mărirea cu un an a mandatului Presedintelui faţă de mandatul
Parlamentului apare ca fiind necesară pentru a menţine continuitatea instituţiei prezidenţiale în
perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru
stabilitatea politică a ţării.
În desfăsurarea naturală a oricărei activităţi pot interveni situaţii deosebite, speciale. Pe
perioada unui mandat prezidenţial, cel puţin teoretic, pot apărea situaţii extraodrinare care pot
perturba serios continuita